Caracteristici Fizice
Știuca prezintă un corp extrem de caracteristic, alungit, fusiform, aproape cilindric în secțiune transversală, ușor comprimat lateral, perfect adaptat pentru viteza explozivă în atacuri scurte. Capul este mare, alungit, ușor turtit dorso-ventral și prelungit într-un bot lat și turtit asemănător ciocului unei rațe - caracteristică care i-a dat numele popular de "rață" în unele regiuni. Gura este largă, imensă în raport cu corpul, și constituie o armă redutabilă: este înarmată cu numeroși dinți puternici, ascuțiți și orientați spre interior, dispuși pe mai multe rânduri pe toate oasele bucale (maxilare, mandibulare, palatine, vomer și chiar pe limbă). Dinții falcii inferioare sunt de dimensiuni diferite, canini mari alternând cu dinți mai mici în formă de perie, plus dinți de rezervă care înlocuiesc constant cei pierduți sau uzați. Toate aceste dinți sunt orientați spre faringe și se pot afunda în mucoasa oaselor, permițând înghițirea ușoară a prăzii dar împiedicând scăparea ei odată prinsă. O caracteristică unică este poziționarea înotătoarelor dorsală și anală foarte departe spre partea posterioară a corpului, aproape de caudalură, conferind corpului forma unei săgeți sau torpile și permițând propulsie explozivă în atacuri. Caudalaua este bifurcată cu lobii aproape egali. Corpul este acoperit cu solzi mici, cicloizi. Colorația este extrem de variabilă și oferă camuflaj perfect: spatele variază de la verde-albăstrui, verde-măsliniu, galben-verzui până la aproape negru sau cafeniu închis; flancurile sunt marmorate cu pete, dungi sau benzi neregulate maro, olive sau negricioase; burta este albicioasă sau gălbuie cu pete mici. Dimensiunile medii sunt 40-70 cm și 1-4 kg, dar exemplare excepționale depășesc 1.3-1.5 metri și 20-25 kg.
Habitat & Distribuție
Știuca este un pește extrem de adaptabil care ocupă o gamă foarte largă de habitate acvatice dulcicole și chiar salmastre. Preferă apele stătătoare sau lin curgătoare, bogate în vegetație acvatică unde poate sta la pândă camuflată perfect între plante. În Delta Dunării, știuca este omniprezentă: lacuri permanente și temporare, bălți cu stuf și papură, canale largi și înguste, limanuri, zonele de confluență ale brațelor, și chiar în zonele salmastre ale complexului lagunar Razelm-Sinoe (deși aici condițiile nu sunt optime). Habitatul ideal include zone cu adâncimi variabile (0.5-5 metri), vegetație submersă abundantă (stuf, papură, nuferi, brădișuri de plante submerse, copaci scufundați), apă bine oxigenată cu curent slab sau inexistent, și prezență abundentă de pești mici ca sursă de hrană. Știuca este un prădător de ambuscadă extrem de teritorial: adulții sunt solitari și își aleg poziții strategice de vânătoare pe care le apără agresiv - de obicei la marginea vegetației, lângă structuri submerse (copaci căzuți, rădăcini, piloți), sau în canalele naturale prin stufărișuri. Ziua stă ascunsă și imobilă în vegetație, atacând doar prada care trece foarte aproape, în timp ce noaptea devine mai activă și patrulează teritoriul căutând activ hrană. Primăvara se deplasează în zone mai puțin adânci cu vegetație densă pentru reproducere, vara preferă ape mai adânci și bine oxigenate (retragându-se în zone umbrite sau adânci în timpul zilei și ieșind spre margini seara), toamna devine extrem de activă și agresivă în căutarea hranei pentru pregătirea iernii, iar iarna rămâne activă chiar și sub gheață în gropile mai adânci. Tolerează temperaturi între aproape 0°C și peste 25°C, deși optimul este 12-20°C.
Comportament și Alimentație
Știuca este un prădător oportunist și extrem de vorace, un carnivor strict care se hrănește exclusiv cu prada vie sau proaspăt moartă. Dieta include în principal pești de orice specie și dimensiune (caras, babușcă, roșioară, biban, chiar și știuci mai mici - canibalismul este frecvent), dar atacă și amfibieni (broaște, tritoni), reptile acvatice (șerpi de apă), păsări de apă tinere (pui de rațe, gâște), și mamifere mici (șoareci, șobolani care înoată). Știuca poate înghiți pești uriași - până la o treime sau chiar jumătate din propria greutate, înghițirea făcându-se întotdeauna cu capul înainte. Strategia de vânătoare este caracteristică prădătorilor de ambuscadă: știuca stă absolut imobilă și perfect camuflată în vegetație, cu ochii săi mari și poziționați lateral permițându-i o vizibilitate excelentă, și așteaptă cu răbdare trecerea unei prăzi. Când un pește intră în raza de atac (de obicei 1-2 metri), știuca execută o accelerare explozivă folosind mușchii puternici și înotătoarele posterioare ca propulsoare, prinde prada cu gura largă și dinții ascuțiți se înfig imediat. Atacul durează fracțiuni de secundă și este aproape imposibil de evitat pentru pradă. După capturare, știuca se retrage în poziția de pândă și înghite prada lent, așteptând următoarea oportunitate. Activitatea de hrănire este intensă dimineața devreme și seara târziu, dar poate vâna și noaptea când devine mai mobilă. În perioadele calde de vară când nivelul oxigenului scade, știuca reduce activitatea. Toamna, știuca intră în "frenzie de hrănire" pregătindu-se pentru iarnă, devenind extrem de agresivă și atacând practic orice se mișcă. Știuca adult este solitară și extrem de teritorială, apărându-și cu agresivitate zona preferată de vânătoare.
Ciclu de Viață & Reproducere
Știuca este al doilea pește din apele românești care se reproduce, imediat după mihalț, iar reproducerea timpurie îi conferă puilor un avantaj major - pot consuma alevinii celorlalte specii care se reproduc mai târziu. Maturitatea sexuală se atinge relativ devreme: masculii la 2-3 ani când au 30-40 cm, femelele la 3-4 ani când au 40-50 cm. Reproducerea începe de obicei la sfârșitul lunii februarie când gheața începe să se topească, știucile adunându-se în grupuri chiar sub stratul de gheață încă nedesgheată complet, și continuă până la sfârșitul lui martie sau chiar începutul lui aprilie în iernile foarte geroase. Temperatura optimă pentru reproducere este 4-10°C (8-10°C fiind idealul). Știucile migrează din lacurile și canalele adânci către zone puțin adânci (20-100 cm), inundate primăvara, cu vegetație densă din anul precedent sau substrat de rădăcini și iarbă. "Bătaia" este zgomotoasă și spectaculoasă, de obicei o femelă mare fiind însoțită de 2-5 masculi mai mici care o urmăresc persistent. Prolificitatea este impresionantă: o femelă depune între 100.000-350.000 icre (exemplarele foarte mari pot depune peste 500.000 icre) în porțiuni succesive, icrele fiind lipicioase și aderă de vegetația submersă. Icrele sunt galbene-portocalii și au diametrul de 2.5-3 mm. Masculii fertilizează imediat icrele depuse. Eclozarea are loc după 10-15 zile în funcție de temperatură, larvele rămânând atașate de vegetație prin glanda adezivă până la absorbirea sacului vitelin. Creșterea alevinilor este extraordinar de rapidă: la vârsta de 1 an știuca atinge deja 25-30 cm și 250 grame. După 2-3 săptămâni alevinii încep vânătoarea activă, hrănindu-se inițial cu nevertebrate mici și plancton, apoi rapid trecând la puiet de alți pești. Canibalismul apare devreme, știucile mai mari consumând exemplare mai mici din aceeași specie. Mortalitatea în primul an este foarte mare (95-98%), fiind controlată de prădatori și de disponibilitatea hranei.
Status de Conservare
Știuca este clasificată ca "Least Concern" (LC) de IUCN la nivel global, fiind o specie comună și larg răspândită în apele temperate din Europa, Asia și America de Nord. În Delta Dunării și bazinul Dunării inferioare, populațiile sunt sănătoase, abundente și stabile, știuca fiind unul dintre peștii răpitori cei mai numeroși. Cu toate acestea, specia beneficiază de măsuri de protecție în România pentru asigurarea sustenabilității: dimensiune minimă legală de reținere de 50 cm (care asigură că peștii au avut măcar un sezon de reproducere înainte de captură), perioadă de prohibiție pentru reproducere (februarie-aprilie, variind pe sectoare), și limite de captură zilnică pentru pescuitul recreativ (de obicei 2-3 exemplare/pescar/zi). În Delta Dunării există, de asemenea, zone speciale de protecție strictă unde pescuitul este interzis total. Știuca joacă un rol ecologic fundamental ca "pește-polițist" sau "pește-sanitar" al apelor: consumă exemplarele bolnave, slabe sau rănite ale altor specii, menține sub control populațiile de pești mici care altfel ar prolifera excesiv, și contribuie la menținerea echilibrului general al ecosistemului. În crescătoriile de crap din Occident, se introduc intenționat câteva exemplare de știucă care elimină speciile nedorite și exemplarele bolnave, protejând astfel producția principală. Amenințările locale includ: pescuitul excesiv (în special al exemplarelor mari reproducătoare), degradarea habitatelor de reproducere (drenarea bălților inundabile primăvara, distrugerea vegetației acvatice), poluarea apelor care afectează calitatea mediului, și introducerea speciilor invazive care competiționează pentru hrană. Gestionarea sustenabilă necesită respectarea strictă a reglementărilor de pescuit, protejarea zonelor de reproducere și hrănire, menținerea calității apei și a vegetației acvatice, și educarea pescarilor despre practica catch-and-release pentru exemplarele mari trofeu. Știuca rămâne una dintre cele mai apreciate specii în pescuitul sportiv românesc.
Surse
