Caracteristici Fizice
Plătica prezintă un aspect inconfundabil datorită corpului său extrem de înalt, masiv și puternic comprimat lateral, cu profil aproape circular în secțiune transversală. Capul este relativ mic în raport cu corpul, iar ochii sunt de asemenea mici comparativ cu dimensiunea peștelui. Gura este mică, subinferioară (poziționată sub bot) și extrem de protractilă (poate fi extinsă ca un tub pentru a aspira hrana din sedimente), lipsită de mustăți. Solzii sunt mari, caduci și acoperiți abundent cu un mucus gros care conferă peștelui un miros caracteristic puternic și neplăcut când este manipulat. Colorația variază considerabil cu vârsta și habitatul: exemplarele tinere au solzi argintii cu spatele verde închis sau negru, în timp ce adulții dezvoltă nuanțe de bronz, aramă, rugină sau chiar maroniu-roșcat, în special în lacurile adânci. În râuri colorația rămâne mai deschisă (argintie-gălbuie), în bălți devine ruginie, iar în lacuri adânci dobândește tonuri roșii-brune. Înotătoarele sunt relativ lungi, de culoare brun închis sau albăstruie, aspect care diferențiază plătica de specia asemănătoare Blicca bjoerkna (batca). Caudalaua este adânc scobită, cu lobul inferior mai lung decât cel superior. Linia laterală este completă și curbată. O caracteristică distinctivă este muchia burții (carena), lipsită de solzi pe o porțiune. Dimensiunile medii sunt 30-50 cm și 500g-1kg, dar în condiții optime poate atinge 70-85 cm și 6-7 kg.
Habitat & Distribuție
Plătica preferă exclusiv apele lente sau stătătoare cu funduri mâloase sau nisipoase, evitând zonele cu curent puternic sau funduri pietroase. În Delta Dunării, habitatul optim include lacurile permanente cu adâncimi moderate (2-8 metri), bălțile cu vegetație la margini, canalele largi cu curent foarte slab și zonele de confluență ale brațelor unde sedimentul fin se depune abundent. Plătica este un pește strict bentic, petrecând cea mai mare parte a timpului pe fundul apei unde își caută hrana prin răzuirea sistematică a mâlului. În râuri, ocupă sectoarele mai adânci și argiloase, în bălți preferă zonele adiacente tufelor de stuf și papură, iar în lacuri caută fundurile mai nisipoase. Exemplarele mici formează bancuri extrem de numeroase și compacte, adesea număr ând sute sau chiar mii de indivizi, care se deplasează în "drumuri" regulate și previzibile - trasee favorite unde pot fi găsite aproape în mod constant. Pe măsură ce cresc, plăticile devin mai solitare și se adună în grupuri mari doar în perioada de reproducere și spre iarnă când migrează către zone mai adânci. Iarna, activitatea scade dramatic și peștii se retrag în zone adânci (gropile Dunării sau lacurilor) unde rămân adunat în bancuri dense, hrănindu-se sporadic. Specia tolerează o gamă largă de condiții de temperatură (de la aproape 0°C până la peste 25°C) și poate supraviețui chiar și în ape cu conținut mai scăzut de oxigen, deși preferă apele bine oxigenate.
Comportament și Alimentație
Plătica este un pește omnivor strict bentic, cu o dietă bazată aproape exclusiv pe organismele care trăiesc pe sau în sedimentele de fund. Hrana principală constă din larve de țânțari (chironomide), viermi oligocheti care trăiesc în mâl, moluște (melci și scoici mici), crustacei bentici, plancton și plante acvatice. Modul de hrănire este caracteristic și extrem de eficient: plătica își folosește gura foarte flexibilă și protractilă pentru a aspira sedimentul ca un aspirator, filtrând ulterior hrana prin dinții faringieni puternici și expulzând resturile. În anii cu hrană insuficientă, plăticile se adună în bancuri uriașe și "mătura" metodic fundul apei, creând panglici lungi de mâl tulburat în urma lor. Activitatea de hrănire este intensă dimineața devreme și seara târziu, dar poate continua sporadic toată noaptea. În timpul zilei, bancurile se odihnesc în zone mai adânci sau la adăpost sub plute de vegetație. Comportamentul social este extrem de dezvoltat, coordonarea în cadrul bancurilor permițând exploatarea eficientă a resurselor alimentare concentrate pe anumite trasee favorite ("drumurile plăticii"). Exemplarele mari pot deveni agresive și omnivore oportuniste, consumând ocazional puiet și icre ale altor pești. Toamna, înainte de iarnă, plătica își intensifică alimentația pentru acumularea de rezerve, moment în care devine extrem de activă și oferă cele mai bune oportunități pentru pescari. În perioada de reproducere, masculii dezvoltă tuberculi nupțiali (butoni de împerechere) albi pe cap și spate.
Ciclu de Viață & Reproducere
Plătica atinge maturitatea sexuală relativ târziu, la vârsta de 3-7 ani, în funcție de condiții de mediu și disponibilitatea hranei. Reproducerea are loc primăvara, între aprilie și iulie, cu un vârf în mai-iunie, când temperatura apei atinge constant 17-18°C. La temperaturi mai scăzute sau schimbări bruște de vreme, depunerea icrelor se întrerupe temporar, fiind reluată când condițiile devin favorabile. Perioada de reproducere se întinde pe aproximativ 2 săptămâni, peștii adunându-se în bancuri mari în zone puțin adânci (0.5-2 metri) bogate în vegetație submersa sau la margini cu tufe de stuf, papură și alte plante acvatice. "Bătaia" este zgomotoasă și spectaculoasă, masculii fiind foarte activi și competitivi. Femela depune un număr impresionant de icre - între 150.000-300.000 per femelă în funcție de dimensiune - care au diametrul de 1.6-2 mm și sunt lipicioase, aderând de plantele acvatice, rădăcini sau chiar substraturi minerale (pietricele, pietriș) dacă vegetația lipsește. Fertilizarea este externă, masculii stropind icrele cu spermă imediat după depunere. Eclozarea are loc după 3-12 zile în funcție de temperatura apei, larvele fixându-se temporar de plante până la absorbția sacului vitelin. Puieții încep să înoate liber după câteva zile și se hrănesc inițial cu zooplancton fin. Creșterea este rapidă în primul an, plătica atingând 8-12 cm. Potențialul de înmulțire al plăticii este enorm în apele cu adâncime mică și hrană abundentă, această tendință de proliferare excesivă fiind controlată natural de peștii prădători (știucă, șalău, somn) care consumă intensiv puietul și juvenilii.
Status de Conservare
Plătica este clasificată ca "Least Concern" (LC) de IUCN la nivel global, fiind o specie comună, larg răspândită și stabilă în cea mai mare parte a arealului său european. În Delta Dunării și bazinul inferior al Dunării, specia este abundentă și nu se confruntă cu amenințări majore, populațiile fiind sănătoase și productive. Plătica nu beneficiază de măsuri speciale de protecție în România și pescuitul este permis fără restricții de dimensiune minimă, cu respectarea perioadei generale de prohibiție pentru reproducere (aprilie-iunie). Cu toate acestea, la nivel local, populațiile pot fi afectate de eutrofizarea apelor (care duce la scăderea oxigenului și schimbări în compoziția bentoasă), poluarea chimică care afectează fauna bentică de care depinde, modificările hidrologice (regularizarea râurilor, drenarea bălților) care reduc habitatele de reproducere și hrănire, și pescuitul excesiv în anumite zone concentrate. În unele regiuni din Europa, plătica a devenit o specie problematică în apele salmonicole degradate, unde absența prădătorilor naturali permite proliferarea excesivă și competiția pentru resurse cu speciile native. Datorită adaptabilității sale remarcabile și capacității de reproducere masivă, plătica este considerată un indicator bun al stării de eutrofizare a apelor - densități foarte mari semnalează de obicei ape bogate în nutrienți dar cu diversitate scăzută de specii. Conservarea plăticii în Delta Dunării nu necesită măsuri speciale, dar menținerea calității apei și a habitatelor naturale este esențială pentru echilibrul populațional.
Surse
