Caracteristici Fizice
Carasul prezintă un corp relativ alungit, robust și moderat comprimat lateral, asemănător cu caracuda (Carassius carassius) dar atingând dimensiuni mai mari. Capul este scurt, iar gura este mică, obtuză, cu buze subțiri și lipsită complet de mustăți - aspect care îl deosebește clar de crap. Solzii sunt mari, groși și foarte bine fixați pe corp, motiv pentru care carasul poate rezista scos din apă mai multe ore fără ca solzii să se usuce. Colorația este extrem de variabilă în funcție de habitat și intensitatea luminii: în ape turbide sau mâloase, solzii capătă nuanțe întunecate, de la brun-închis la aproape negru; în ape cu vegetație densă, culoarea bate spre verde-oliv sau măsliniu; în ape curate și limpezi, carasul este argintiu strălucitor cu reflexe aurii sau bronzate metalice frumoase. Partea dorsală a capului și spatele sunt de obicei cenușii-negricios-albăstrui, flancurile sunt cenușiu-argintii cu ușoare reflexe aurii, iar burta este albă-argintie. La jumătatea primei radii țepoase din înotătoarea dorsală se disting 10-11 dinți mici zimțați, iar înotătoarea anală are radia țepoasă prevăzută cu 13-14 zimțișori minusculi - caracteristici importante pentru identificare. Linia laterală are 29-33 solzi. Corpul carasilor din ape stătătoare este mai scurt și mai înalt decât al celor din ape curgătoare. Dimensiunile medii sunt 15-25 cm și 200-500 grame, dar în condiții optime (în special în Delta Dunării și crescătorii) poate atinge 40-45 cm și 2-3 kg.
Habitat & Distribuție
Carasul este un maestru al adaptabilității, prosperând într-o gamă extrem de largă de habitate acvatice unde alte specii nu ar supraviețui. Preferă apele stătătoare sau foarte lin curgătoare: lacuri, bălți, iazuri, canale, zone inundabile și chiar mlaștini temporare. În Delta Dunării, carasul ocupă practic toate tipurile de habitate disponibile, de la lacurile mari permanente până la cele mai mici bălți sezoniere, de la canale cu vegetație densă până la gropi temporare care se usucă vara. Nu prosperă doar în ape foarte înnăpădite de vegetație unde oxigenul este extrem de scăzut. În râuri apare doar în zonele de ses cu apă liniștită, în număr redus comparativ cu apele stătătoare. Toleranța sa la condiții extreme este legendară: poate supraviețui în ape cu oxigen foarte scăzut (sub 1-2 mg/l unde crapul moare), rezistă la temperaturi între aproape 0°C și peste 30°C, suportă salinități moderate, și poate trăi zile întregi în ape foarte mici, doar în nămol umed. Carasul scos din apă poate rezista câteva ore dacă este învelit într-o cârpă udă, fenomen care uimește pescarii - nu rar carașii aduși acasă seara și puși într-un vas cu apă încep să înoate ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În apele de munte unde a fost introdus (accidental sau intenționat), carasul devine o adevărată problemă ecologică, distrugând în câțiva ani populația de salmonide prin consumarea intensivă a icrelor depuse toamna.
Comportament și Alimentație
Carasul este un pește omnivor extrem de oportunist și nepretenț ios la hrană, adaptându-și dieta la tot ce găsește disponibil în mediu. Se hrănește cu larve de insecte (în special chironomide), plancton (zooplancton și fitoplanct on), crustacei mici, vegetație acvatică, alge, detritus organic și chiar icre ale altor pești - acest ultim aspect făcându-l extrem de dăunător în lacurile cu păstrăvi sau alte specii valoroase. Modul de hrănire este caracteristic ciprinidelor bentice: carasul aspiră hrana de pe fund sau din vegetație folosind gura sa protractilă. Este activ în hrănire aproape tot anul, cu excepția iernii foarte aspre când își reduce metabolismul. Activitatea maximă de hrănire este dimineața devreme și seara, dar poate continua și noaptea în perioadele calde. Comportamentul social variază: exemplarele mici formează bancuri numeroase, în timp ce adulții mari devin mai solitari. În Delta Dunării, carașii migrează sezonier între zonele de hrănire (bălțile cu vegetație și hrană abundentă) și zonele de iernare (gropile mai adânci). Toleranța extremă la condiții nefavorabile îi permite să colonizeze rapid habitate noi și să supraviețuiască în perioade de secetă sau îngheț când alte specii mor. Este un pește precaut și destul de neîncrezător, reacționând rapid la pericole și retragându-se în vegetație sau pe fundul mâlos.
Ciclu de Viață & Reproducere
Carasul prezintă unul dintre cele mai fascinante și neobișnuite mecanisme de reproducere din lumea peștilor - ginogeneza sau reproducerea ginogenetică. În Europa, majoritatea populațiilor de caras sunt triploide (au trei seturi de cromozomi în loc de doi) și sunt compuse aproape exclusiv din femele. Femelele depun icre care se dezvoltă fără a fi efectiv fertilizate genetic de masculi de caras - însă pentru a iniția dezvoltarea embrionară, icrele au nevoie de prezența fizică a spermei unui pește apropiat genetic (de obicei crap, babușcă sau plătică). Sperma masculului nu contribuie genetic la urmași, ci doar declanșează procesul de dezvoltare, toți puieții rezultați fiind femele identice genetic cu mama (clone). În unele populații există totuși până la 25% masculi diploizi care permit reproducerea sexuată normală. Reproducerea începe din martie-aprilie când temperatura apei atinge 8-10°C, cu optim la 13°C, și poate continua până în iulie-august, adesea în două valuri (primăvara și la sfârșitul verii). Femela depune 150.000-400.000 icre gălbui cu diametrul de 1.5-1.8 mm, lipicioase, pe vegetația submersă din zone puțin adânci. Eclozarea are loc după 3-7 zile, puieții hrănindu-se inițial cu plancton fin. Creșterea este relativ rapidă în primul an. Maturitatea sexuală se atinge la 2-3 ani. Capacitatea de reproducere extraordinară și lipsa dependenței de masculi de aceeași specie permit carasului să colonizeze rapid noi habitate și să formeze populații dense foarte rapid.
Status de Conservare
Carasul este clasificat ca "Least Concern" (LC) de IUCN, fiind una dintre cele mai abundente și răspândite specii de ciprinide din Europa și Asia. Cu toate acestea, în multe regiuni, inclusiv în România, carasul este considerat o specie invazivă problematică care afectează negativ ecosistemele native. În Delta Dunării, densitățile sunt extrem de ridicate și cresc continuu, carasul fiind adesea specia dominantă numeric în multe lacuri și bălți. Impactul ecologic negativ include: competiția intensă pentru hrană și spațiu cu speciile native, consumarea masivă a icrelor altor pești (în special în lacurile de munte cu păstrăvi sau în zonele de reproducere ale altor ciprinide), modificarea comunităților de nevertebrate bentice prin presiune de hrănire excesivă, și destabilizarea generală a echilibrului ecosistemelor acvatice acolo unde crește necontrolat. În apele de munte, introducerea carasului (accidentală sau ilegală prin folosirea ca nada vie) a dus la dispariția sau declinul sever al populațiilor de păstrăv și alte salmonide în câțiva ani. Cu toate acestea, carasul nu beneficiază de măsuri de protecție în România - dimpotrivă, în unele zone există programe de reducere a populațiilor prin pescuit intensiv sau eliminare. Pescuitul este permis fără restricții tot anul (cu excepția prohibiției generale de primăvară) și nu există dimensiune minimă de reținere. Din perspectiva pescarilor sportivi, abundența carasului oferă oportunități excelente de pescuit, fiind disponibil în aproape orice baltă sau iaz. Gestionarea sustenabilă presupune controlul populațiilor în zonele sensibile ecologic și prevenirea răspândirii în noi habitate, în special în apele montane.
Surse
