În Chilia Veche, pescuitul a fost tradițional atât subzistență, cât și mijloc de trai. Cunoștințele sunt transmise oral, de la părinte la copil, modelate prin observație mai degrabă decât prin instrucțiuni scrise.
Ritmurile râului dictează viața zilnică: când să pescuiești, unde să arunci plasele, cum să citești apa. Aceste cunoștințe nu pot fi predate în săli de clasă—trebuie trăite.
Barca tradițională a Deltei Dunării este lotca, o ambarcațiune îngustă din lemn concepută pentru ape puțin adânci. Simetrică în formă și adesea construită de meșteri locali, lotca permite mișcarea tăcută prin stufăriș și canale.
Propulsate cu vâsle sau ocazional cu un motor mic, aceste bărci sunt extensii ale corpului pescarului—receptive, stabile și esențiale.
Pescarii foloseau tradițional plase de împiedicare, capcane fixe și tehnici sezoniere adaptate la modelele de migrație ale peștilor. Locațiile de pescuit erau cunoscute prin experiență mai degrabă decât prin hărți.
Fiecare sezon aducea specii diferite în canale diferite. Pescuitul de iarnă necesita spargerea gheții. Primăvara aducea deplasări de depunere a icrelor. Vara însemna zile lungi pe apă. Toamna pregătea pentru lunile sărace ce urmau.
Speciile important din punct de vedere istoric includ crapul, somul, știuca, șalăul și sturionul. Pescuitul sturionilor, cândva central pentru economia regiunii, este acum interzis din cauza eforturilor de conservare.
Populațiile de pești reflectă sănătatea Deltei înseși. Schimbările în abundența speciilor sau modelele de migrație semnalează mutații de mediu mai largi.
Bucătăria locală reflectă abundența râului.
Supele, tocănițele și peștele conservat formează coloana vertebrală a meselor tradiționale, adesea gătite în aer liber și împărtășite în comun. Metodele de preparare—afumare, uscare, sărare—vorbesc despre secole de adaptare la ritmurile sezoniere.
Peștele nu este doar hrană. Este monedă, dar, sărbătoare și amintire. Fiecare masă leagă prezentul de generațiile trecute.